Recenzie Skyfall (2012)

Bond… James Bond. Nu cred că veți auzi prea des (sau poate n-am fost eu atent?) faimoasa expresie în cel de-al 23-lea film din seria James Bond. Cât despre martini, ușurel, la un moment dat o trage mai tare pe whisky, iar despre fumat... nu mai vorbim de ani buni de când fumatul nu mai este la modă (a se citi politically correct). Așa că ce ne-a mai rămas? Faimosul pistol Walther PPK, femeile și mașinile vintage. E mult, e puțin... veți decide singuri. Despre spionaj nu avem ce să mai vorbim de când a căzut cortina de fier. Bine, nici pe vremuri nu se omora prea mult cu spionajul, era un agent ceva mai deosebit, dar de când imperiul sovietic nu mai este inamicul tradițional, scenariștii s-au reorientat spre tot felul de teroriști și dezaxați ce vor să facă praf Marea Britanie sau chiar lumea întreagă.

Situația se prezintă la fel și în ultima parte din James Bond, Skyfall, regizat de Sam Mendez. Cu toate că a trecut ceva timp de la precedentul film, înțeleg că și criza poate fi invocată drept motiv, şi au avut destul timp să-l pitrocească, se pare totuşi că scenariștii au rămas rău în pană de idei. Filmul sare bine din tiparul tradițional al seriei și ne prezintă o desfășurare a acțiunii demnă mai degrabă de seria Mission Impossible. Să nu mă înțelegeți greșit, îmi place Daniel Craig, dar totuși mi se pare un pic cam prea sportiv pentru James Bond. Știu că Sean Connery a stabilit standardul personajului, însă mie Roger Moore sau Pierce Brosnan mi s-au părut cei mai aproape de rol. Mai pedanți, mai gentlemeni și folosindu-se mai mult de gadgeturile lui Q. Acum o lasă mai moale cu gadgeturile, totul se rezolvă așa, mai din p(t)opor: cu pumnul, pistolul sau cuțitul, după cum recomandă la un moment dat unul dintre personaje. Noul Q e mai tânăr și se pare mai zgârcit cu tehnica de ultimă oră, cu toate că arată ca un șoarece de calculator. Filmul mai dă și câteva rateuri. Dacă în perioada romantică a seriei nu deranjau, acum nu prea mai merg. Deși demarează în forță, desfășurarea acțiunii trenează în câteva momente. Se pare că s-a vrut să fie o punte către noile filme prin împrospătarea garniturii de actori, dar dacă nu vin cu ceva mai deosebit în următorul film, pot să-i pună cruce și să-i cânte prohodul îndrăgitului personaj. Chestia cu leul bătrân care chiar și înconjurat de hiene poate să mai lupte și să ia cu el în groapă destui ticăloși e frumoasă, dar nu merge după cum v-am mai spus cu ideea seriei. Nu știu de ce au boala asta scenariștii când vor să schimbe un personaj, mai ușor le vine să-l scoată din scenă omorându-l. În confruntarea finală puteau să pună pe oricare dintre personajele sau actorii din The Expendables. Nu are nicio legătură cu Bond.

Actorii își joacă bine partitura și nu avem ce să le reproșăm lui Judi Dench, Ralph Fiennes sau Javier Bardem care cu toate că nu mai are un rol atât de sinistru ca în No Country For Old Men, este și aici un bad guy demn de celebrul spion.

După cum v­-am mai spus, nu este ceva care să vă lase cu gura căscată, însă este un film bun și nu o să plângeți după bani.

Vizionare plăcută!

PS - Genericul s-a vrut ceva deosebit si a abordat uneori o simbolistica pe care cred ca multi nu o vor intelege. Mi-a placut, cu exceptia momentelor in care a prins usoare nuante kitsch.