Recenzie Pushing the Limits de Katie McGarry

Description:

No one knows what happened the night Echo Emerson went from popular girl with jock boyfriend to gossiped-about outsider with "freaky" scars on her arms. Even Echo can't remember the whole truth of that horrible night. All she knows is that she wants everything to go back to normal.But when Noah Hutchins, the smoking-hot, girl-using loner in the black leather jacket, explodes into her life with his tough attitude and surprising understanding, Echo's world shifts in ways she could never have imagined. They should have nothing in common. And with the secrets they both keep, being together is pretty much impossible.

Yet the crazy attraction between them refuses to go away. And Echo has to ask herself just how far they can push the limits and what she'll risk for the one guy who might teach her how to love again.

Prezentare carte:

Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat în noaptea în care Echo Emerson a devenit din fata populară cu un iubit bine văzut în prea-bârfita paria cu cicatrici înspăimântătoare pe braţe. Nici măcar Echo nu-şi poate aminti tot ce s-a întâmplat în acea noapte oribilă. Tot ceea ce vrea ea este ca totul să se întoarcă la normal. Dar când Noah Hutchins, singuraticul extrem de sexy care nu se implică în nicio relaţie, cu geaca lui neagră de piele, explodează în viaţa ei cu atitudinea sa dură şi surprinzător de înţelegător, lumea lui Echo se schimbă într-un mod în care nu şi-ar fi imaginat. Ei nu ar trebui sa aibă nimic în comun. Şi cu secretele pe care amândoi le ascund, a fi împreună pare a fi aproape imposibil.

Totuşi nebuneasca atracţie refuză să dispară. Echo va trebui să se decidă cât de mult pot forţa lucrurile şi cât de mult va risca pentru tipul care ar putea s-o înveţe cum să iubească din nou.

Parerea mea:

Aparent Pushing the Limits este o carte de dragoste. Dar mai corect ar fi să spun că nu este DOAR o poveste de dragoste. În fapt, este mult mai mult pentru că autoarea a reuşit să pună în discuţie o serie de probleme care (în proporţii diferite) pot fi întâlnite în viaţa fiecăruia.

Personajele principale capătă consistenţă pe parcurs însă vor fi îndrăgite probabil de la primele pagini. Aparent Noah e un tip rău de bun. Atrăgător, inteligent, abia scăpat de cazier şi pentru care s-a decis că are nevoie de conciliere psihologică. Aparent Echo este fata cu probleme psihice, căzută brusc în dizgraţie şi popularitate.

În fapt, cei doi sunt două persoane care la o vârstă oricum solicitantă sunt puse să se descurce cu şi în situaţii în care şi cei mai maturi ar putea claca. Amândoi trebuie să se regăsească pe sine şi să afle un mod de a-şi echilibra existenţa împărţită între responsabilităţile pe care le au şi răspunderile pe care sunt convinşi că le datorează. În acest tumult se naşte ceva între cei doi. Ei trebuie să identifice ceea ce este cu adevărat: manipulare, întrajutorare, înţelegere reciprocă sau ceva mai mult. Relaţia lor cunoaşte urcuşuri şi coborâşuri, speranţă şi deznădejde. Ceea ce se face, ceea ce se spune şi ceea ce rămâne nespus poate fi interpretat diferit de fiecare şi teama unei clarificări – uneori se consideră că totul este foarte clar – accentuează disperarea unuia sau celuilalt.

Personajele secundare sunt bine introduse, variate, cu propriile lor probleme şi dau greutate poveştii principale. Legăturile dintre personaje sunt diferite şi mai profunde decât apreciază iniţial cititorul. Prejudecăţile sunt înlocuite de înţelegerea faptului că fiecare situaţie, fiecare poveste e diferită prin circumstanţele specifice atât de variate.

Un plus al cărţii este alternarea punctelor de vedere Echo / Noah. Scrisă la persoana I şi punând la dispoziţie percepţiile amândurora, cititorului îi este oferită imaginea de ansamblu ceea ce îi va da posibilitatea să tragă concluziile corecte.

Acţiunea se desfăşoară într-un ritm susţinut. Nu există momente de plictis sau saturare. Autoarea se păstrează în limitele posibilului nedepăşind linia credibilului. Toate trimiterile sunt la lucruri reale, de la imperfecţiunile sistemului până la respectarea deciziei de a face sau nu dragoste. Îmi place în acest sens voinţa şi comportamentul lui Noah („Jos pălăria!”) şi poate tinerii vor lua aminte de exemplul dat! Deşi ar fi putut aprofunda partea psihologică, cred că pentru un roman young adult autoarea a dozat bine proporţiile pentru a reuşi să transmită ceea ce avea de spus şi a păstra în acelaşi timp interesul cititorilor.

Nu mă consider şi nici nu cred că sunt tipul care să se topească după romane şi vorbe de dragoste şi alint. Totuşi, doar cine nu a fost îndrăgostit cu adevărat nu a „cedat”, chiar şi doar un pas, tendinţei de a-şi alinta partenerul. De aceea nu înţeleg cum unele dintre cititoarele Pushing the Limits sunt agasate de diversele apelative întâlnite. Sincer să vă zic, cred că e prima carte în care „baby” îmi dă un sentiment de drăgălăşenie şi afecţiune făcându-mi plăcere să-l întâlnesc. Probabil aici e măestria autoarei. Nici celelalte „dezmierdări” nu m-au deranjat unde şi cum au fost folosite. Sunt curioasă aşadar cum veţi reacţiona voi. Ar mai fi multe de spus, dar cred că probabil v-aţi plictisit deja.

În final, Pushing the Limits e o poveste de dragoste şi ceva mai mult. V-o recomand s-o citiţi şi să descoperiţi singuri multiplele valenţe ale cărţii.

PS: Au existat unele dispute cu privire la coperţile cărţii. După ce-am citit cartea pot spune că cea „portocalie” se potriveşte mult mai bine subiectului: multiple planuri şi nuanţe, percepţii diferite, lucruri ce se vor clarificate... Cea „neagră”, preferata, mi se pare că nu are nicio legătură cu cartea şi/sau personajele decât, probabil, holul şcolii...