Am citit „Pe jumătate moartă” acum ceva timp si am scris despre ea atunci. Am luat-o la citit pentru că prea era pe raft o pată mov printre atâta negru, dar nu am mai lăsat-o din mână...
„Pe jumătate moartă” începe într-o notă destul de serioasă; problema morții, chiar şi „pe jumătate” nu e prea uşor de acceptat de nimeni deoarece ne face să ne gândim la lipsa unui real viitor al persoanei respective. Cum ar putea fi posibil? Calea găsită de autoare, destul de la îndemână dacă e să ne gândim că e o premisă a tuturor religiilor, îi dă o libertate de mişcare de care se foloseşte bine deşi nu întotdeauna la capacitatea oferită.
„Îmi deplânsesem moartea prematură, mă revoltasem şi, când furasem o amuletă de la ucigaşul meu, reuşisem cumva să mă salvez. Amuleta îmi dădea iluzia că am un corp. [...]”
Treptat nota serioasă este punctată de elemente hazlii (îngerul păzitor e o dulceață) ce te fac să laşi pe planul doi faptul că eroina principală e chiar moartă.
Mi-a plăcut ideea pe care o pune în atenția adolescenților, fără a încerca să dea lecții, despre soartă şi liberul arbitru. Această dilemă este eternă şi cred că prinde bine tinerilor să se gândească la ea.
„- [...] Alegere? Soartă? Sunt acelaşi lucru. Nu văd nicio diferență. [...]”
O altă problemă pusă pe tapet, care-mi place şi mă face să mă gândesc şi la nuvela lui Philip K. Dick – „Raport minoritar” (poate ați văzut măcar filmul cu Tom Cruise) e aceea de a stabili ce trebuie făcut cu cel care VA săvârşi o faptă rea. Trebuie pedepsit înainte de o săvârşi? Trebuie să i se dea şansa să nu ia acea decizie rea? Motivele lui contează? În funcție de răspuns, dacă veți ajunge la unul, vă va lămuri în legătură cu următoarea problemă. Personajele bune sunt chiar bune, dar cele rele sunt toate chiar atât de rele? Unde e adevărul, cum îl putem descoperi?
Ce nu-mi place e faptul că (aşa mi se pare mie) autoarea (1) schimbă brusc motivațiile spintecătorilor (2) nu dă explicații prea bune de ce.
Nu lipseşte idila şi cred că abordarea e verosimilă. Mi-a plăcut că legătura dintre Madison şi „supraveghetorul” ei nu are nimic romantic, dar sunt curioasă cum va evolua aceasta...
Mai scârțâie în unele părți. Unele personaje sunt neexploatate suficient, altele par a fi cliché. Uneori avem de-a face cu explicații prea facile şi convenabile...
Oricum a fost o lectură plăcută care m-a făcut să nu las cartea din mână până ce n-am ajuns la ultima pagină. Finalul lasă uşa larg deschisă tuturor posibilităților.
„La naiba. Ce mai urmează?”
