Recenzie Double Dead de Chuck Wendig

Description
Coburn’s been dead now for close to a century, but seeing as how he’s a vampire and all, it doesn’t much bother him. Or at least it didn’t, not until he awoke from a forced five-year slumber to discover that most of human civilization was now dead—but not dead like him, oh no.

See, Coburn likes blood. The rest of the walking dead, they like flesh. He’s smart. Them, not so much. But they outnumber him by about a million to one. And the clotted blood of the walking dead cannot sustain him. Now he’s starving. And nocturnal. And more pissed-off than a bee-stung rattlesnake. The vampire not only has to find human survivors (with their sweet, sweet blood), but now he has to transition from predator to protector—after all, a man has to look after his food supply.

Prezentare carte

Coburn este mort deja de vreun secol, dar având în vedere că e vampir şi toate cele nu l-a deranjat prea mult. Sau cel puțin nu l-a deranjat până acum când s-a trezit dintr-un somn forțat pentru a descoperi că aproape toată populația umană este moartă - dar nu moartă ca el, ooo nu.

Vedeți voi, lui Coburn îi place sângele. Restul morților vii preferă carnea. El este deştept, ei nu chiar. Dar ei îl depăşesc numeric, cam 1 la un milion. Şi sângele îngroşat al morților vii nu-l poate hrăni. Acum el e flămând. Şi pe fugă. Şi mai sucărit decât dacă ar fi fost muşcat de un şarpe cu clopoței. Vampirul nu numai că trebuie să găsească supraviețuitori (cu dulcele, dulcele lor sânge), dar trebuie să se şi schimbe din prădator în protector - pentru că până la urmă un om trebuie să aibă grijă de proviziile sale.

Parerea mea:

Double dead – Carne care provine de la un animal mort în urma unei boli şi care nu satisface standardele veterinar sanitare minime.

 Probabil ca deja credeți că sunt înnebunită după horror. Sigur nu! Credeți-mă pe cuvânt! Uneori însă îmi atrage atenția câte o carte/serial şi tot uneori nu sunt dezamăgită.

La Double dead m-a atras coperta „serioasă” (multe cărți pierd din cauza unor coperți nefericit alese, oricât am zice noi că nu contează coperta) şi mai ales prezentarea ei. După ce-am citit-o am fost sigură că o să-mi iau cartea.

Îmi plac cărțile, filmele de acțiune – chiar şi cele care pot fi încadrate la horror, dar care au şi o notă hazlie... E, Double dead e scrisă în această manieră. Să nu credeți că nu e o carte serioasă însă. După mine, tratează nişte aspecte foarte discutate şi/sau discutabile apărute în situații extreme.

Cel mai rău lucru în legătură cu apocalipsa zombi sunt oamenii, a gândit Kayla.

 Modul în care oamenii se adaptează, modul în care sunt schimbați sau modul în care dau frâu liber celor mai negre porniri pe care societatea „normală” le-a înfrânat (oarecum) doar prin inducerea fricii față de sancțiunile impuse, toate se regăsesc în Double Dead. Autorul le împleteşte şi prezintă într-un mod aparent detaşat, prin prisma vampirului care deodată pare mult mai uman decât semenii noştri.

Lumea s-a dus dracului şi tot aşa şi spiritul uman.

 Pesonajele sunt bine conturate şi fiecare în parte este imaginea unui mod de adaptare şi mai ales a unui mod uman de a fi (dar nu neaparat omenesc). Mi-a plăcut că ceea ce se întâmplă este prezentat şi din punctul de vedere al diferitelor personaje secundare implicate chiar dacă acestea dispar într-un fel sau altul, autorul oferindu-le astfel dreptul la replică şi ocazia de a-şi declara sentimentele şi justificările ce le motivează faptele. Avem în acest mod toate elementele necesare pentru a judeca oamenii/creaturile şi faptele lor.

Autorul a fost inspirat şi când a pus personajul principal, deşi în mod evident cu nişte plusuri față de oameni, în fața unor confruntări reale, confruntări cu un risc vital mare după orice criterii ați folosi. Coburn îşi asumă aceste riscuri mai întâi dintr-un interes direct, obiectiv ca mai apoi să devină unul de neînțeles pentru el dar acceptat ca inevitabil.

Tâmpitule, ii spuse vocea sa internă. Nu face asta. Sunt doar hrană. Lasa-i să putrezească alături de mortăciuni.

Vocea avea dreptate.

Dar chiar şi aşa. [...]

Era aceeaşi fată din celălalt vis – cea care semăna cu Kayla dar nu era ea. Nu ştia cine era ea, dar ştia că văzând-o moartă îi ucidea sufletul, ucidea tot ce era şi tot ce-a fost vreodată.

Din cauza aia el trebuia să facă asta.

 Coburn trece de la starea de Prădător, la cea de Protector ca în final să ajungă el însuşi Pradă. Cum face față? Într-un mod admirabil.

- Fetiță dulce, ce credeai că o să obții, mai exact? Ai cerut ca un lup să păzească oile. Sunt în mod egal criminal în serie şi demon al Iadului. Nu sunt... – A încercat să se gândească la ceva opus chestiei ăsteia, un exemplu diametral opus.

- Big Bird?

- Ce naiba este o Big Bird?

- Nu ai văzut niciodată Sesame Street?

- Asta e în Queens?

 Zombii? Îi înțelegi. Dar unii dintre ei nu rămân tâmpi şi limitați. Dintr-o cauză pertinentă aceştia evoluează şi devin capabili de a stabili strategii şi a-şi urmări prada. Prada lor? Bineînțeles Coburn.

L-a ales pe el. [...] El nu mai era unul dintre ei. El era diferit de ei. El era deasupra lor.

Ca şi ea.

 Intriga decurge în mod natural şi se dezvoltă odată cu personajele. Este bine construită având o bază logică şi explicații solide.

Scenele de acțiune nu lipsesc, sunt multe şi ele corespund celor mai înalte cerințe ale genului. Există suspans, există sânge („gore”), există cruzime şi victime inocente. Dar există şi izbăvire, răzbunare – chiar a sorții – bunătate, duioşie şi speranță, loialitate şi chiar dragoste, iar scenele creepy sunt prezentate într-un mod caracteristic unor filme cu buget mare. Adică sunt acolo unde trebuie şi cât trebuie. Eu una nu m-am înfiorat la descrierea scenelor ci atunci când m-am gândit la ceea ce reprezintă şi la ideea de cum a fost posibil aşa ceva. Stilul autorului ajută în mod clar să vezi esențialul.

-Ce... ce eşti? întrebă ea.

- Sunt Batman.

Ochii ei se măriră: luni pline, fiecare.

- Glumesc doar, spuse el sucindu-i apoi gâtul până i-l rupse.

Nu vă pot spune care sunt părțile mele favorite pentru simplul motiv că aş fi nevoită să dau spoilere, dar dacă puteți pune mâna pe această carte citiți-o.

Citind cartea mi-am dat seama că nu sunt singura care crede cu fermitate că, în lipsa facilităților lumii moderne, societatea umană ar uita de orice normă legală sau morală şi s-ar întoarce „în peşteră” în maxim două săptămâni. Trist şi înspăimântător.

El nu era sigur nici dacă mai era încă capabil să jelească. Si totuşi ceva îl deranja – ceva întunecat, nişte tentacule nevăzute ce-i zgândăreau inima moartă. Să fie asta vinovăția? Serios? Chiar acum, în momentul ăsta?